Lumea Nevăzută – Capitolul 2


        M-am trezit cu o durere groaznică de cap. Nu am putut dormi prea mult cu o seară în urmă, mai ales după experiența înfricoșătoare de care avusesem parte. Îmi doream să pot sta toată ziua în pat, dar telefonul meu suna întruna. L-am căutat pipăind cu mâna pe noptiera de lângă pat și, după ce au căzut câteva obiecte, am realizat că acesta se auzea undeva în depărtare. L-am lăsat să mai sune de câteva ori, cu gândul că poate se va opri într-un final, iar persoana care insista avea să renunțe, dar nu părea că avea de gând să facă asta.

        M-am dat jos din pat, cu gândul de a găsi telefonul și a îl stinge. Nu voiam să fiu deranjată și nici nu doream să vorbesc cu cineva. Când am ajuns în sufragerie, telefonul s-a oprit.

        Liniște totală.

        Așa ceva doar mie mi se putea întâmpla. Am decis să îmi prepar o cafea, cu speranța că poate îmi va trece durerea de cap. Nu aveam niciun medicament pentru durere și nici nu aveam de gând să ies din casă, pentru a cumpăra.

        Telefonul începuse să sune din nou în momentul în care m-am așezat pe canapea. Pe ecran scria ’’mama”. Sigur s-a întâmplat ceva rău, altfel nu ar fi sunat atât de insistent, știind că eu eram îndrăgostită de somn. Am răspuns și i-am auzit vocea pierdută, care amenința o veste teribilă.

  •    Daria, tocmai am aflat că Damian s-a sinucis aseară. A lăsat o scrisoare în care spunea că nu mai putea trăi fără tine.

        În momentul acela am scăpat telefonul din mână, aducând-mi aminte de ceea ce văzusem aseară. Încă de pe vremea când eram copil mi se întâmplau lucruri neînțelese de oamenii de rând. Ori de câte ori murea o persoană dragă sau o persoană cu care avusesem contact într-un fel sau altul, începeam a vedea ființele de  dincolo de lumea reală.   Dezvoltasem o abilitate neobișnuită și incredibil de înspăimântătoare.   Dar nu avusesem niciodată o experiență atât de înfricoșătoare ca cea de cu o seară în urmă. Nu simțisem niciodată atât de multă teamă și durere când vedeam ființe din Lumea Nevăzută, de parcă îl văzusem pe însuși demonul Infernului.

        Am simțit cum lacrimile fierbinți îmi brăzdează obrazul. Nu ar fi trebuit să plâng, nu îmi înțelegeam reacția. Damian nu ar fi meritat nici măcar o lacrimă pentru modul josnic în care s-a comportat cu mine în ultimul timp, chiar dacă în adâncul sufletului meu încă mai aveam sentimente pentru el. Chiar avusese incredibilul tupeu de a mă lovi, atunci când i-am spus că îl voi părăsi.

        Mi-am șters lacrimile și m-am întins pe canapea. Cafeaua se răcise deja și nu mă simțeam în stare de a face alta, așa că am băut-o rece. Telefonul meu rămăsese fără baterie și nu m-am deranjat să îl ridic de unde căzuse. Îmi doream să pot adormi, iar când mă voi trezi, totul să fi fost doar un coșmar. Știam că în perioada următoare voi vedea foarte multe ființe din Lumea Nevăzută și nu eram pregătită pentru așa ceva. Niciodată nu fusesem și nu reușisem nicicum să mă obișnuiesc cu această abilitate.

        Dacă în copilărie era totuși amuzant, pentru că în mare parte vedeam copii cu care mă jucam, acum, la maturitate, totul devenea din ce în ce mai înfricoșător. Nu reușeam să adorm, așa că am decis să ies la alergat prin pădure. Știam că acolo mă voi putea relaxa, iar alergatul mă va ajuta să scap de tensiunea din corp. Când am intrat în pădure am parcurs prima alee agale, admirând copacii incredibil de înalți. Am început să alerg abia când am intrat pe a doua alee.

        După două minute, am fost trântită la pământ. Eram cu nasul în iarbă, când am auzit o voce de bărbat care își cerea scuze. Am dedus că el era motivul pentru care mă aflam întinsă pe jos. Apăruse de nicăieri, pentru că aleea era liberă atunci când începusem să alerg. Mi-am ridicat fața din iarba care mirosea minunat și m-am uitat la bărbatul care stătea cu mâna întinsă, pentru a mă ajuta să mă ridic. Am rămas blocată câteva momente, pentru că părea a fi bărbatul misterios de cu o seară în urmă. Avea aceeași șapcă neagră pe care scria ’’fuck off”. De data asta, însă, îi puteam vedea ochii, care păreau că ascundeau o durere colosală.

        Îmi era teamă să îl ating, dar am cedat într-un final, pentru că altfel nu mă puteam ridica. Simțeam o durere groaznică la piciorul drept. Probabil că se luxase atunci când am căzut. Când i-am atins mâna mare și puternică, am simțit o durere sfâșietoare, dar și o atracție hipnotizantă. Când m-am ridicat în picioare, m-am dezechilibrat și m-am agățat de brațele lui, pentru a nu cădea din nou. Tot corpul meu a fost cuprins de o căldură înfricoșătoare, dar și plăcută în același timp, în momentul în care el m-a cuprins.

        Teama pe care o simțisem cu o seară în urmă, când plecasem de la restaurant, se transformase dintr-odată într-un sentiment minunat, pe care nu îl simțisem niciodată. Mi-am ridicat privirea pentru a îi mai vedea încă o dată ochii îndurerați. De data asta, însă, am putut observa în privirea lui o sclipire de dorință și admirație. Chipul împietrit parcă se transformase într-unul mai plăcut, când încercase să afișeze un zâmbet subtil. I-am zâmbit și eu, încercând să îmi  țin echilibrul. Durerea se intensifica și abia îmi mai puteam stăpâni lacrimile.

  •    Poți merge până acasă?

        Vocea lui dură și groasă m-a trezit din visarea mea. Am încercat să mă desprind din brațele lui, moment în care am început să plâng de durere. Mă simțeam groaznic, nu îmi plăcea să îmi arăt slăbiciunile în fața oamenilor și, mai ales, în fața unui bărbat. Nici măcar lui Damian nu îi dădusem vreodată satisfacția de a mă vedea plângând, atunci când mă umilea în moduri josnice. Acum, însă, durerea era insuportabilă.

  •    Locuiești departe?
  •    Locuiesc la capătul acelei alei, i-am răspuns în timp ce încercam să îmi opresc lacrimile și i-am arătat cu degetul înspre aleea pe care am mers, înainte de a începe a alerga.
  •    Numele meu este Armin. Trebuie să ai încredere în mine. Te voi lua în brațe și te voi duce acasă.
  •    Daria, i-am spus în timp ce el mă lua în brațe.

        Corpul lui mare și brațele lui puternice îmi ofereau senzația de protecție, un sentiment pe care nu îl cunoscusem niciodată în preajma unui bărbat. Un sentiment pe care Damian nu mi-l putuse oferi nici măcar în perioada în care eram îndrăgostiți orbește unul de altul. M-am lăsat purtată de Armin și mi-am lăsat capul să alunece ușor pe pieptul lui. Îi ascultam bătăile inimii, care erau atât de rapide, încât aveam impresia că îi va exploda. Îmi doream să pot opri timpul în loc pentru a savura mai mult din acele plăceri interzise care îmi încețoșau orice logică.

        Oare și el simțea ceea ce simțeam eu?

        Am ajuns acasă. M-a așezat ușor și cu grijă pe canapea. Observasem o urmă de regret pe chipul lui. Sau poate că totul era doar în mintea mea. Îmi doream să am dreptate, aveam nevoie de puțină distragere de la zilele de coșmar care urmau. Simțeam nevoia de a ști că voi putea fi protejată, atunci când va fi necesar. Chiar dacă nu îl cunoșteam deloc, bănuiam că și el era bântuit de forțe obscure și poate că simțea aceeași nevoie de protecție ca și mine.

        A scos o pungă de gheață din congelator și mi-a pus-o pe picior. Am tresărit din cauza durerii și mi-am acoperit gura cu mâna, pentru a nu țipa. Se comporta de parcă era la el acasă, iar asta îmi dădea o oarecare speranță că poate vom reuși să ne apropiem unul de altul și să ne cunoaștem mai bine.

  •    Vin imediat, mi-a spus în timp ce se îndrepta spre ușă.

        Mi-am lăsat capul pe spate și am închis ochii. Voiam să mai retrăiesc pentru câteva momente acel sentiment de protecție. Armin s-a întors atât de repede, încât am avut impresia că locuia lângă casa mea. A întins mâna în care ținea două pastile și un pahar cu apă. Le-am luat fără a sta pe gânduri prea mult, cu siguranță erau pentru durere. Am adormit.

         Mă aflam într-o pădure întunecată, dar puteam vedea tot ce se întâmpla în jurul meu. Copacii păreau că prindeau viață, erau înfricoșători și nu semănau deloc cu cei din lumea reală. Crengile păreau a fi niște brațe interminabile, cu degete incredibil de lungi și subțiri. Cerul era roșu, de parcă era în flăcări și ploua cu picături de foc. Pădurea avea alei paralele, care păreau infinite.

        Cea pe care mă aflam îmi provoca o durere insuportabilă, o durere sufletească atât de intensă, încât am căzut în genunchi. În acel moment am observat că era plină de ființe ciudate care cândva, în lumea reală, fuseseră ființe umane. Erau îngenuncheate de durere și scoteau sunete oribile, iar din ochi le curgeau lacrimi de sânge.

        M-am târât până pe următoarea alee, simțeam că, dacă voi mai rămâne acolo câteva clipe, voi muri răpusă de durere. Am ajuns acolo unde cei care cândva fuseseră oameni, erau cu totul transformați. Dacă cei de pe Aleea Durerii încă mai semănau a ființe umane, aceștia suferiseră schimbări drastice ale corpului. Semănau oarecum cu copacii din pădure, parcă luaseră forma lor. Capul lor era scheletic, dar ochii le rămăseseră intacți. Brațele lungi și parcă interminabile erau unite, de parcă se prinseseră unii de alții din disperare, o disperare care începuse să îmi cuprindă și mie fiecare celulă a corpului.

        Am alergat spre următorul loc, lăsând în urma Aleea Disperării, înainte de a mă transforma în ceva asemănător acelor ființe. Când am pășit pe următoarea cărare, am țipat fără să vreau de groază și teroare. Toate ființele erau complet deformate, fiecare având o formă diferită. Arătau mai degrabă ca niște monștri și nu mai semănau deloc cu ceea ce cândva puteau fi numiți oameni. M-am ascuns în spatele semnului pe care scria Aleea Blestemelor. Câțiva monștri se îndreptau către mine și îmi era teamă că îmi vor face ceva îngrozitor. Au trecut pe lângă mine fără ca măcar să își dea seama de prezența mea acolo. Fie erau orbi, fie prea distruși, fie nu eram eu ținta lor.

        Am fugit cât de repede am putut până la următoarea potecă. Acolo, toate ființele plângeau atât de tare, încât aveam impresia că voi surzi. Aveau corpurile aproape transparente, iar în jurul lor erau râuri de lacrimi. Am simțit cum începeau să îmi lăcrimeze și mie ochii și am plecat, înainte de a deveni și eu transparentă. Imediat cum am pășit în direcția următoarei alei, am început să simt regretul faptului că mă aflam acolo. Apoi am început să experimentez, pe rând, toate regretele pe care le-am avut de-a lungul vieții. Ființele de pe această alee erau deformate, din cauză că își făceau rău singure.

        Cineva aflat în dreapta mea își mânca propria carne, o ființă din fața mea își scotea ochii la infinit, iar altcineva, din stânga mea, își rupea picioarele până când îi ieșeau oasele prin piele, iar sângele sărea peste tot. Făceau aceleași gesturi iar și iar, de parcă erau blestemați pentru a trăi o eternitate în chinuri infernale. Eram de-a dreptul terifiată și nu înțelegeam ce căutam acolo.

        Nu mai știam încotro să mă îndrept, pentru că nu mai exista nicio alee spre care să alerg și nici înapoi nu mă puteam întoarce. Nu exista niciun semn care să indice vreo cale de ieșire din acel infern. Am început să merg pe Aleea Regretelor, fără a avea habar unde urma să ajung. Trebuia să ies cât mai repede de acolo, înainte de a începe și eu să mă maltratez. Dintr-odată, mi-am auzit numele, iar vocea îmi părea cunoscută.

  •    Daria… Daria… ajută-mă.
  •    Damian? Ce cauți aici?
  •    M-am sinucis, Daria, ai uitat?

        Nu uitasem și nu înțelegeam ce căuta el pe Aleea Regretelor, dar în acel moment mi-am dat seama că era posibil ca totul să fie doar un coșmar. Nu îl știam pe Damian ca fiind un om care ar fi avut regrete. Era incredibil de egoist și orgolios. Nu îmi cerea iertare nici măcar atunci când știa că greșise, orgoliul îl împiedica să recunoască cu voce tare că într-adevăr făcuse o greșeală, dar eu îi citeam mereu expresia de pe față, iar ochii lui spuneau totul, de cele mai multe ori. Am tresărit când Damian s-a agățat de mine.

        Am început să simt tot ce simțea el, iar el resimțea tot ce experimentasem eu pe cele cinci alei. Erau atât de multe sentimente negative, încât am țipat de durere și teroare. M-am trezit pe canapeaua din sufrageria mea, iar Armin era lângă mine. Încerca să mă calmeze spunându-mi că a fost doar un coșmar, dar eu știam că nu fusese un simplu coșmar, ci chiar ajunsesem în infern. M-am prins cu brațele de gâtul lui și m-am lăsat pradă sentimentului de protecție pe care mi-l oferea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.